was successfully added to your cart.

Vineri, pe 17 aprilie, ne adunam în sediul Colliers 14 studenți din UA (grupa de la cursul de vânzări) și 15 angajați Colliers International Romania, tot cursanți, de la cealaltă grupă. Am urcat în mașini și-am plecat voioși alături de profa noastră alternativă, Ilinca Păun – Managing Director Colliers România. Destinația era Bușteni – „€œCasa mea”. Ajunși la cabană, ne întâmpină trainerii carismatici de la Vertical Adventure – Sorin, Sandu, Nae și David. Ne așezăm la masă, amestecați studenți – Collieri – traineri, pentru a da startul relaționării. Pe la felul doi de mâncare, descoperim, unii cu stupoare, că mâncarea este vegetariană și, ce să vezi, toate mesele vor fi așa. Provocările începuseră deja.

Tatiana: După masă, ne-am așezat în cerc toți. Pentru a ne cunoaște, Ilinca ne-a lansat invitația de a ieși fiecare în față și de a povesti despre noi. Începuse o forfotă surdă pe scaune și o stângăcie de a ieși și de a vorbi în fața unui grup necunoscut. Începeam ușor-ușor să stau față în față cu zona mea de confort, oamenii ieșeau în fața noastră și povesteau despre o întâmplare haioasă sau despre fricile lor. Involuntar îmi fugea gândul de la povești și speriată mă gândeam ce o să le povestesc eu oamenilor despre mine, dacă o să mă fâstâcesc, dacă nu o să fiu coerentă, dacă, dacă, dacă.

Am ieșit în fața lor și, cu emoții, am început să le povestesc despre cum eram o plângăcioasă mămoasă în anii copilăriei și cum, de-a lungul anilor, m-am schimbat, mi-am definit adevăratele pasiuni și interese și am început să fac lucruri concrete, pentru a trăi făcând ce îmi place, cu bani mai puțini în portofel, dar cu fericire în suflet.

_DSC6639-750

La finalul poveștii m-am întors ușurată pe scaun. Reușisem! Reușisem să mă deschid, să vorbesc despre mine, așa cum sunt. Din acel moment mi-am setat în minte gândul că voi spune €œ„€œda” tuturor provocărilor ce vor urma în aceste 2 zile, la munte.

Crisa: Și următoarea provocare a venit – sâmbătă dimineață, pe o vreme mohorâtă (adică ploaie zdravănă), ne-am dus în pădure, unde ne așteptau băieții de la Vertical Adventure. Deja montaseră frânghii prin copaci. După instructaj, mergem la David, care ne aștepta cu zâmbetul larg și un trapez. Adică, un stâlp din lemn, înalt de 3 metri, pe care urma să urcăm și să ne aruncăm spre un „€œ€œtrapez”, suspendat în aer. Poza de mai jos spune mai multe.

Imagine-(1)-500x750

Am zis „da, hai că vreau să fiu prima, că altfel mă uit la ceilalți și începe frica să crească în mine”. Era prima dată când făceam exercițiul acesta. Totul a fost bine, până la ultima treaptă, când picioarele mele nu m-au mai ascultat. Eu voiam să le ridic, să le așez pe vârful stâlpului, ele voiau să stea pe treptele de lemn, la 30 de centimentri de vârf. Respir, ascult indicațiile, mă liniștesc, conștientizez că mintea mea e cea care mă blochează, negociez cu ea și, foarte conștientă de proces, încep să ridic un picior, apoi altul. Nu s-a întâmplat imediat, mi s-a părut că a trecut o veșnicie. Cu picioarele pe vârf, urma să mă ridic. Altă negociere cu mine. Eram foarte conștientă de corpul meu, de mintea mea, de ce trăiesc. Gândurile mele îmi spuneau: „poți să faci asta, să fii în echilibru și să îți controlezi corpul”. Când am ajuns în picioare, m-au năpădit sentimente de libertate și bucurie. Frumoasă trăire. Conștientă trăire. Mă uit la David și-l întreb: „Ajung să sar la trapez? Nu e cam departe?”. El îmi zâmbește. Eu mă arunc și prind trapezul.

Tatiana: În pădure, la câțiva zeci de metri depărtare de locul în care era instalat „€œtrapezul”, îl zăreai pe Nae cocoțat la 20 de metri înălțime într-un copac. Părea că are o casă mică în copac. Era blindat cu funii și curele care cădeau în gol. Jos, Sorin părea că se joacă cu acele funii în jurul altui copac. Era pregătită o nouă experiență. După ce ne-am explorat și testat abilitățile de a ne menține echilibrul, eram provocați să sărim. Să sărim în gol, din casa lui Nae din copac. Cu răul de înălțime și cu sufletul cât un purice să fac pasul în gol, m-am înarmat cu echipamentul necesar și am început călătoria către sus. Ajung acolo și rămân împietrită, aproape că iau copacul în brațe, să fiu sigură că nu mă uit în jos și nu văd nimic. Nae îmi schimbă curelele și mă pregătește pentru salt. Îmi vorbește blajin, însă nu sunt atentă. Eram împietrită de frică de înălțime. Îmi spune că sunt gata și că pot sări în orice moment. Simt cum funia mă trage în gol, opun rezistență, mă uit în jos și aud vag, pe fundal, încurajările colegilor de jos. Pun piciorul în gol și sar – gol mare în stomac și, în același timp, o senzație maximă de eliberare. Am sărit! Cum ar fi să îndrăznesc mai des să sar în gol în viața de zi cu zi?

După cină, tot vegetariană, urma un nou exercițiu. Ne-am depășit bariere prin pădure și prin copaci, acum urma să vindem în fața colegilor un lucru în care credem – un obicei. În echipe de câte 3 oameni, vindeam în cel mai creativ și atractiv mod, obiceiul nostru. La final, primeam la pachet feedback din partea colegilor, din partea Ilincăi și a lui Sorin. Mă ridic de pe scaun și ajung într-o echipă alături de 2 colegi din echipa Colliers – Narcisa și Cătălin. Ne retragem toți 3 și începem un brainstorming de obiceiuri pe care le practicăm. Alegem împreună să vindem obiceiul de a ieși cu gașca de prieteni în ultima zi de joi din fiecare lună, de a ne face timp pentru ei, dincolo de job, familie și de alte proiecte care ne „hrănesc” viața profesională și familială. Ne gândim noi să facem o scenetă. Cum să arate? Nu ne-am gândit, am zis că ne bazăm pe improvizație. Simțeam nevoia de o mică structură, de un plan de bătaie, dar ce ar fi dacă nu mai am nevoie și merg pe improvizație și eu?

Eram a șasea echipă. Până la noi, ceilalți colegi păreau foarte pregătiți, cu prezentări dintre cele mai haioase și creative. În pauza de prezentări, îmi iau colegii de braț și mergem să facem puțină ordine în scenetă. Punem în 5 minute cap la cap câteva idei și ne reîntoarcem gata de a ne vinde obiceiul. Feedback-urile primite m-au făcut să realizez că pot ieși lucruri faine dacă improvizezi, dacă ai încredere în tine și în echipă.

Crisa: Duminică dimineaţa la micul dejun ne întrebam cu toţii oare ce va urma. Salturile în gol le făcusem, ce putea fi mai mult de atât? Erau câteva zvonuri, dar nimic sigur. Pe la 10:00, Ilinca ne strânge pe toţi, ne împarte în 5 echipe, după obişnuitul criteriu – alternativ şi Collier, şi ne spune „Azi veţi face bani din piatră seacă”. După ce ne-am ales un nume de echipă şi un motiv care sa ne scoată din casă, am ieșit cu buzunarele goale în Bușteni să facem bani. Eram 6 persoane în echipă, 30 în total și 4 ore de vândut ceva, cumva. După o oră, Bușteniul nu părea că are nevoie de ce aveam noi să îi oferim. După încă o oră, eram convinși de asta. Am început să căutăm alte piețe, am început să creăm piețe noi. Energia noastră de a continua era din ce în ce mai scăzută. După 2 ore și ceva, nimic. Nimeni nu vroia să dea nici măcar 5 lei pentru un super-masaj. Mă uitam la echipa mea și singurul gând era: ”Hai, hai, primii bani – din ce îi putem face? Când vor vedea un rezultat, energia echipei va crește. think, think, think… de unde?”. Și la propunerea lui Horațiu, am ajuns în gară. Bună piață. Doi tineri de acolo ne-au trimis la gașca lor de prieteni, după ce i-am rugat să îi sune și să ne recomande. Când am ajuns, au fost atât de surprinși de noi, încât nu aveau cum să ne refuze. Doar strângeam bani pentru copii. Aveam o cauză și un serviciu bun. Iar relația cu clienții ne-a ajutat să plecăm de acolo cu primii 45 lei. După aceea, până la 148 lei, suma finală strânsă de noi, ne-am folosit spiritul antreprenorial de a înmulți banii.

_DSC7160-750x500

Ce lecții am luat din experiența asta:

  • perseverența și energia echipei contribuie mult la rezultatele finale;
  • rușinea de a te duce și vinde poate fi depășită de încrederea în produs, de bucuria de a cunoaște clienții și de dorința de a-ți ajuta colegii să vadă că pot;
  • când reușești să te relaxezi și să te uiți de sus la situație, apar idei noi;
  • când echipa e cu energia jos, luați o pauză (de clătite și ciocolată caldă).

Știam de acest seminar outdoor din noiembrie, de când Ilinca ne-a prezentat structura cursului de vânzări. Știam că îl vom face cu Collierii, în martie. Dar abia vineri seară, când eram toți strânși în sufragerie mi-am dat seama ce se întâmplă: studenții unei universități – alternative în acest caz – împreună cu angajații unei companii – Collierii în acest caz – învață împreună despre cum își cresc zona de confort, despre cum devin oameni mai deschiși, despre cum vând cu mai multă atenție la clienți și cu bucurie că le oferă o experiență memorabilă. Și învață toate astea, trăind ei o experiență memorabilă – XChange.