Începutul lunii martie. Horea Murgu îmi spunea cu bucurie în glas că are o propunere pentru noi: “Chris Simion e un om deosebit, nu doar un regizor deosebit. Trebuie doar să o convingeți să vorbească și să se deschidă față de voi.”
“Chris Simion este omul din spatele scenei. Omul care conduce din umbră. Nici la aplauze nu urcă pe scenă sau dacă urcă, o face cu greu şi cu infinite emoţii. “
așa începea descrierea ei pentru întâlnirea cu membrii comunității.
Câteva zile mai târziu, vreo 30 de tineri curioși se adunau în Edu Cafe. Cine e Chris Simion și care e povestea ei de viață, asta vroiam să știm. Era incitant, misterios și de-a dreptul fascinant să vezi cum se poate împleti într-un singur om pasiunea pentru regie și scris.
Primul lucru pe care ni l-a spus este că își dorește să purtăm un dialog. “Nu știu altfel sau….mi-ar fi greu” a spus puțin încurcată. Prima întrebare a fost despre regie. Ne-a povestit despre cum e să citești o carte de 3 ori ca abia apoi să îi vezi toate semnificațiile. Maytrei a fost cartea în care abia la a treia citire a înțeles subtila temă a discrepanțelor culturale descrise de Mircea Eliade, căreia ulterior a putut să îi dea viață într-o piesă de teatru. Am vorbit și despre ce înseamnă să regizezi o piesă 7-8 ani mai târziu. Așa a fost cazul piesei “Hoții de frumusețe” a lui Pascal Bruckner, în care a simțit nevoia să aducă în atenția publicului frumusețea sufletească, nu doar pe cea exterioară. Fața ei s-a luminat când ne-a povestit despre primele spectacole la Lăptăria lui Enache și ne-a mărturisit cu zâmbetul pe buze: “Am luat pe timp de vară, pe semnătură, piesele de la Teatru Național, le-am dus sus pe Motoare, le-am jucat seară de seară timp de o săptămână și am adunat 1 miliard 200 de milioane. Am luat apoi actorii și am construit cu ei o școala avariată din Precuci. Nu pot să trăiesc închisă în sistem, între limite şi reguli pe care nu le respect şi în care nu cred. Eu am ales drumul cu mărăcini, mai dificil, dar incomparabil mai valoros. Ca să respir, am nevoie de libertate, iar această libertate mi-a oferit-o teatrul independent D’AYA.”
N-am putut să nu o întrebăm despre India și conexiunea specială pe care o are cu această țară. “India este țara mea de suflet, e o țară în care mă regăsesc și în care mă simt că e acasă.” O țară în care a trăit emoția ca o sală de 1000 de oameni să se uite înmărmurită la ceea ce ea a creat.
Pe finalul serii am vorbit și despre scris. Ne-a mărturisit că o mare parte din poveștile pe care le scrie sunt inspirate din realitatea care o înconjoară. Cartea ei “Ce ne spunem când nu ne vorbim” este despre o poveste de iubire pe care a scris-o timp de 8 ani. A trecut de la cinism la credință, iar această carte i-a fost alături în renașterea ei. Unul dintre episoadele importante din călatoria ei spre credință, redate și în carte, a fost atunci când duhovnicul ei i-a spus “ singurul canon pe care ți-l dau este libertatea.” A înțeles curând că nu mai e cazul să se mintă singură, lecție pe care o poartă și acum în suflet.
Întrebând-o la final ce o face fericită, ne-a răspuns jubilând “repetițiile…când simt că reușesc să transmit într-o piesă de teatru o stare, o emoție, o trăire pe care mi-o doresc mult!”. Piesa de teatru este o formă de a dărui. Odată ce se joacă, copilul e dat pe mâna publicului și el e singurul critic pe care îl ascult.”
Am rămas cu o lecție frumoasă despre libertate și curaj.
Libertatea de a fi cine îți dorești și de a-ți crea contextele care ți se potrivesc, dar și curajul de a lua regulile doar ca parametri în care te încadrezi, nu ca obstacole și bariere de netrecut.
