Am reuşit să finalizez zilele trecute un interviu filmat cu Ioana Zeman, în care îmi propuneam să înţeleg mai bine ce înseamnă coaching-ul, cine are nevoie de el, cum se desfaşoară un proces valoros de coaching, care e diferenţa între a lucra cu tineri şi a lucra cu adulţi.
Tot în această perioadă am avut şi cu Cris o discuţie, în timp ce pregatea întâlnirea de sharing de săptamâna aceasta, despre procesele de mentorat şi coaching din organizaţii studenţeşti.
Astăzi m-am întâlnit şi cu unul dintre coachii din program de anul trecut.
Cumva aceste trei experienţe m-au făcut să îmi întorc privirea către coaching şi să am un moment de reflecţie pe care îl împărtăşesc cu voi.
La ce îţi poate fi de folos un proces de autodescoperire, de autocunoaştere şi de îmbunătăţire continuă? O să-mi spuneti că aceste procese sunt foarte importante şi nu o să va contrazic deloc! Însă, întrebarea mea e….ce ne împiedică să le facem să se întâmple?
Ioana spune foarte frumos în interviul ei “coaching cu forţa nu se poate”. Nu poţi obliga pe cineva să se schimbe, să intre într-un proces de dezvoltare, un proces care poate fi destul de greu de gestionat şi de susţinut pe o perioadă mai lungă de timp. E nevoie de motivaţie, e nevoie de dorinţa de a trece la un alt nivel, e nevoie de un al treilea ochi pe care să îl ai, care să te evalueze şi să te forţeze constant să dai tot ce e mai bun din tine.
O dată cu începerea programului de consiliere pentru autonomie în învăţare am realizat că interacţiunile 1 la 1, cu persoane care îţi pot schimba perspectivele asupra acţiunilor şi alegerilor tale, sunt extrem de valoroase, mai ales la această vârstă. La 20, 22 de ani probabil că luăm o mare parte din deciziile vieţii noastre şi de multe ori ni se întâmplă să nu le cântărim foarte mult, ci să le luăm mai degrabă intuitiv.
Un coach, mentor sau autonomare, este acolo pentru a fi prezent, atent la detalii, grijuliu la ritmul omului din fata lui, dar în acelaşi timp cred că are nevoie de o doză mare de flexibilitate, de înţelegere şi empatie. Una dintre cele mai bune lecţii pe care mi-am luat-o de la un trainer acum vreo 2,3 ani a fost “training it’s not about you, it’s about them”. Cred că acelaşi principiu se potriveşte mănuşă şi experienţelor de tip mentoring, coaching sau consiliere. Omul trebuie să simtă că este cineva acolo pentru a-i susţine nevoile de creştere, pentru a-l ajuta să treacă peste obstacole mentale sau a-l sprijini în spargerea prejudecăţilor şi barierelor autoimpuse.
A trecut un 2010 cu evenimente pline de substanţă, din care am învăţat multe lucruri pe care le vom aplica în anii ce urmează. Vă invit să reflectaţi putin la modul în care luaţi deciziile din viata voastră, să puneţi noi obiective, noi provocări, fiind atenti la ce fel de activităţi vă aduc energie, vă fac să vă simţiţi împliniţi şi vă aduc zâmbetul pe buze! Doar începe 2011,nu-i aşa?
Vă las în compania interviului cu Ioana, pe care vi-l recomand cu tot dragul!
