“Radu este omul care a trecut de la domeniul IT la domeniul HR, traininguri şi consultanţă”, scria Ioana în e-mailul care anunţa Invitatul Săptămânii* pentru miercuri seara, 17 aprilie. Deşi auzisem despre el de la colegii din Universitatea Alternativă (UA), nu am avut niciodată ocazia să îl întâlnesc.
Curiozitatea mea faţă de Radu Mărgărit era legată, mai înainte de toate, de motivul care l-a determinat să facă toate acele schimbări în carieră. Au urmat patru răspunsuri la e-mailul Ioanei de la cei care au mai interacţionat cu Radu. Gândurile lor mi-au atras atenţia asupra a două aspecte. Primul se referă la poveştile personale pentru care el este cunoscut şi îndrăgit, iar cel de-al doilea, la impactul acestora.
Am ajuns în jurul orei 18:00 în Edu Café, camera obişnuită deja de aproape un an cu găzduirea acestor întâlniri săptămânale. Este locul aflat la primul etaj din Learning House, în dreapta ferestrelor centrale. Acolo i-am găsit pe Silvia care lucra în faţa laptopului şi pe Maxi care se odihnea întins pe canapea. Încă ardea soarele şi lumina intra cu uşurinţă de afară. Peste aproximativ două ore, ardea becul din cameră şi lumina ieşea cu greu dincolo de cele două ferestre acoperite cu draperii roşii până la podea.
La 18:30 au început să vină mai mulţi tineri, fete şi băieţi, pe care, însă, nu îi mai văzusem până atunci. Întâlnirea cu Radu era programată pentru ora 19:00 aşa că, între timp, am schimbat două-trei vorbe între noi. Nu a fost la fel de uşor ca de obicei. Îi recunoşteam în jurul meu doar pe patru colegi din UA. Ceilalţi, probabil erau dintre tinerii interesaţi să ni se alăture, să devină oficial studenţi din iunie.
Într-un final ne-am strâns vreo 30, cu tot cu Radu. Silvia nu se aştepta să fim atât de mulţi. Eu aşteptam poveştile invitatului şi reacţiile celor care îmi erau necunoscuţi.
Radu s-a născut într-un sat de munte de lângă Sinaia şi este mezinul familiei. Povesteşte că era delegat să stea mai mereu cu puii. Împărţea timpul pentru citit şi pentru păzit puii cu pricepere de copil. Ştia că puii nu trebuie scăpaţi din vedere, altfel puteau fi mâncaţi de uliu. Fratele său mai mare îi era model, poate construit indirect, prin faptul că mama şi tata îl lăudau mai mult pe acesta decât îl lăudau pe Radu. El era ‘ăl mai mic şi mai subţirel.
Prin povestea omului de profesie, l-am văzut, de fapt, pe Radu — omul care a ales să fie asemenea luminii unui laser. Să marcheze o singură direcţie, să străpungă şi cele mai groase suprafeţe, să ajungă în punctul ochit. Pentru el, viaţa se traduce prin provocările pe care şi le alege. Urcă pe drumul performanţei şi coboară de pe culmea aroganţei: “Când ajungi în vârf, devii arogant”.
Experienţa din şcoală l-a învăţat că nu trebuie să se considere niciodată cel mai bun, chiar dacă i se spunea asta sau rezultatele la învăţătură o dovedeau. Când s-a mutat la oraş, elevii din noua clasă erau mai bine pregătiţi, iar el avea lipsuri, în special la limba engleză. “Întotdeauna va fi cineva mai bun decât tine”. În facultate, la Bucureşti, aceeaşi lecţie i-a fost reamintită. Studia fizica alături de cei mai buni studenţi, majoritatea olimpici. A râs când şi-a imaginat că, în prezent, poate unii dintre ei lucrează la NASA. Aşa erau ei de buni, aşa era el de impresionat.
Când simte că începe să îi fie prea bine, pentru el e semn că lucrurile nu merg într-o direcţie bună. “Nu putem fi zei”. Atunci decide să schimbe cadrul, caută o nouă provocare din care să înveţe cât mai mult şi, astfel, să păstreze pasiunea în ochi. A spus cu amar în voce că a întâlnit din ce în ce mai mulţi oameni stinşi. “Vii, dar morţi, îi vedeţi şi voi la metrou” cum pleacă dimineaţa şi se întorc seara şi aşa fac în fiecare zi crezând că evoluează, dar ei tot la acelaşi nivel rămân.
La sfârşitul ultimului an ca student în Bucureşti, Radu a decis că trebuie să se angajeze ca să câştige bani. Ştia că mai are doar lunile de vară în care mai stă la cămin şi că are nevoie urgentă de un alt loc pentru că vroia să rămână în Bucureşti. Acasă l-ar fi aşteptat puii. A fost la două firme pentru interviu în aceeaşi zi. La ultimul întârziase, dar a avut noroc, spune el, pentru că încă mai erau candidaţi pe hol care aşteptau să intre. El a fost ultimul, după ce a aşteptat aproximativ trei ore până să îi vină rândul. Singurul lucru pe care ştia să îl facă şi cu care s-a prezentat în faţa evaluatorului a fost proiectul de finalizare a studiilor. A explicat în interviu conţinutul proiectului, cu fel şi fel de detalii. Avea dubii că cel din faţa sa a înţeles ceva, aşa că nu îşi făcuse prea mari speranţe. A fost acceptat pe loc în firmă. Într-adevăr, evaluatorul a recunoscut că nu a înţeles nimic din tot ce i s-a prezentat. Motivul pentru care l-a angajat a fost pasiunea puternică pe care a putut-o citi în ochii lui Radu în timp ce vorbea. În ziua următoare, Radu era salariat şi avea cu 20 de dolari în plus la suma cerută. Mă imaginam în locul lui. Reuşisem să vizualizez scena pe măsură ce o descria. Am simţit ochii printre picături. Am încercat să îi fac să respire schimbând direcţia privirii. M-am uitat la Ana, era în dreapta mea, jos. Ochii Anei respirau şi ei cu greu. Am râs amândouă.
Pentru Radu e importantă focalizarea — să ştii ce vrei şi să îndeplineşti asta. Dacă nu ştii ce vrei, el spune că vor veni alţii în drumul tău care ştiu, dar care nu sunt capabili să realizeze ce îşi doresc şi te vor folosi pe tine pentru a le îndeplini visul. Dacă nu ai o direcţie clară de mers, vei lucra la visul altora, nu la al tău.
Momentele de cumpănă din viaţa sa au fost depăşite prin claritate în gândire. “Dacă eu sunt confuz la minte, nu am cum să fiu limpede pentru alţii”. Mai mult decât atât, Radu e o sursă vie de umor. Readuce în prezent lecţiile din trecut, greşelile pe care a spus că nu vrea să le repete şi creează poveşti cu haz.
Radu spune că observă tot mai mulţi oameni care trăiesc în lumea din mintea lor, cu imaginea de sine închipuită, cu promisiuni şi iluzii despre propria putere de a face lucruri. “Trebuie să fim jucători”, să ieşim din lumea mentală şi să punem gândurile în practică. El crede că oamenii nu reuşesc dacă doar scriu nişte obiective pe foaie sau dacă pun pe repeat ”De mâine….”. O lovitură emoţională îi va face, în schimb, să conştientizeze că trebuie să acţioneze.
De la primul job şi până în prezent, Radu a înfruntat obstacole, a depăşit frici, a simţit, totodată, încredere în propriile forţe şi s-a bucurat de admiraţia colectivelor în care a lucrat. A avut curaj, a riscat şi a reuşit când şi-a liniştit mintea şi a putut ţinti precis, ca lumina unui laser.
De training s-a apropiat din curiozitate. Prima şi a doua experienţă ca trainer au fost provocări petrecute la 180 de grade. Şi-a dat imediat seama că nu e de el — scria “cu picioarele”, nu ştia să îşi controleze mâinile în timp ce vorbea în public, avea vocea subţire, iar la prima sesiune de doar 15 minute, cei 12 participanţi pe care îi avea în faţă au rămăs încordaţi şi plictisiţi. Se convinsese că aceste încercări au fost şi ultimele. A urmat cea de-a treia experienţă pe care a acceptat-o, spune el, forţat de împrejurări. Trebuia să ţină locul unui trainer la compania la care ajunsese să lucreze. A gândit, la fel, că e ultima oră. De data aceasta nu mai erau 12 oameni, erau zeci, într-o sală cu pupitru şi cu locuri în trepte şi simţea cum vrea să o ia la fugă spre birou şi să îşi dea demisia. Dar “piticul din minte s-a potolit” şi s-a făcut linişte. La final, publicul l-a apreciat cu aplauze.
După şapte ani de training, Radu a simţit că e momentul să plece din acest cadru. Din iulie nu va mai fi trainer, se întoarce la IT şi va pune bazele unei firme în care să lucreze doar cu studenţii. Ne-a asigurat că nu îi va primi pe tinerii cu vârsta de peste 30 de ani. Mai am opt ani la dispoziţie.
Întâlnirile din cadrul Invitatului Săptămânii durează, de obicei, până la ora 21:00. Punctul în care Radu a ales să se oprească a fost în jurul orei 22:10. A coborât din cadrul în care a atins de multe ori culmea emoţiilor noastre. Atunci s-a ridicat şi a plecat. Noi am continuat cu aplauze.
*Articol preluat de pe http://randperand.wordpress.com/
