Eram cu două zile înaintea ultimului examen din sesiunea de vară când îmi sună telefonul şi Tori, de la capătul celălalt al firului, îmi spune:
„Bună, Cătă! Uite de ce te-am sunat: aş vrea să îţi propun o oportunitate de Rent a Team. Cei din Vodafone vor avea acum pe vară un proiect de recrutare de dimensiuni mari. Va dura undeva la 3 luni. Veţi fi 4 studenţi din UA. Vor fi şi consultanţi seniori din diferite agenţii de recrutare. Fiecare dintre ei va lucra cu unul dintre voi. Eu zic că ar putea fi o experienţă foarte faină de învăţare. ”
Am rugat-o să îmi dea puţin timp de gândire, deşi tind acum să spun că, în sinea mea, decizia era deja luată. Toată ziua, mintea nu mi-a mai stat la învăţat. Simţeam un amestec de fericire, entuziasm şi teamă deopotrivă. De ce teamă? Păi avea să fie prima mea experienţă de lucru într-o companie. Şi nici nu era orice companie, era Vodafone. Era un mediu cu totul nou, cu totul diferit faţă de mediul ONGSist din care veneam. În plus, era un colectiv nou – dacă nu mă plăceau? Dacă eu nu îi plăceam pe ei? Dacă nu reuşeam să ne înţelegem? Şi, cel mai important, dacă toată experienţa mea de până atunci nu era suficientă?
Şi uite cum, deşi vorbesc despre o oportunitate foarte frumoasă, eu am perceput-o ca pe-o ameninţare la adresa zonei mele de confort. Intrasem în defensivă, punându-mi toate întrebările posibile cu „dacă…”. În acelaşi timp, ceva m-a atras la ea şi contracaram cu întrebări de genul „da, Cătă, dar vezi tu, cum ar fi dacă… ?”. Şi mintea mea începea atunci să creeze tot felul de scenarii pozitive, din ce în ce mai realiste, care îmi gâdilau nevoile mele de atunci.
Desigur că am spus „da” şi am ales să îmi măresc puţin terenul de joacă. Şi mă bucur că am luat acea decizie. A fost una dintre experienţele cele mai complexe şi complete şi cele mai pline de învăţăminte.
În prima săptămână mi-am dat seama că toate temerile mele au fost complet nefondate, însă cred că au fost şi normale – nu aş fi fost eu dacă nu mi-aş fi pus toate întrebările posibile şi imposibile şi nu aş fi construit zeci de scenarii despre cum ar putea decurge lucrurile.
Prima lecţie despre mine mi-am luat-o chiar în prima zi.
În momentul în care trebuia să decidem cine cu cine va lucra, întâmplarea a făcut să fi fost aleasă tocmai de persoana care nu-mi lăsase o primă impresie foarte bună. Dar azi, nu pot decât să îi mulţumesc că a pus ochii pe mine şi m-a luat sub aripa ei. Ea mi-a fost mentor, coach, prietenă, şefă pe toată durata proiectului. Încă mi-a rămas mentor şi o prietenă foarte apropiată. Gândindu-mă acum, aş spune că este în top 5 persoane care au avut şi încă au un impact în viaţa mea.
Şi lecţia… Lecţia a fost că de cele mai multe ori prima impresie pe care mi-o formez despre cineva nu este cea mai potrivită. M-am observat mai apoi în diverse situaţii şi am realizat că în general este chiar opusul a ceea ce este persoana respectivă. De atunci nu m-am mai lăsat influenţată de prima impresie, ci am ales să îi acord celui din faţa mea acea „prezumţie de nevinovăţie”, să îl las să îmi arate cine este cu adevărat, să caut să îl înţeleg, să îl accept pe de-a-ntregul, şi dacă e nevoie, să iau o decizie. Şi în acest sens, cele 4 luni petrecute în Vodafone mi-au oferit ocazia să practic asta – am cunoscut fel şi fel de oameni, unii mai tăcuţi şi timizi, alţii mai sociabili, dar cu noii ochelari, pentru mine toţi erau oameni frumoşi care îmi dăruiau lecţii.
M-am întrebat adesea cum ar fi fost dacă aş fi lucrat cu altcineva. Răspunsul l-am găsit rapid şi mi-am spus că nu aş fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.
Consultantul meu mi-a dat prima lecţie despre rolul meu de angajat printr-o simplă discuţie în care şi-a schimbat haina de Senior cu cea de prietenă, o discuţie în care mi-a lăsat spaţiul să îmi spun ofurile legate de una dintre responsabilităţile mele. În momentul în care primisem această responsabilitate ce nu îmi era deloc la suflet, starea mea se schimbase instant la 180 grade. De la o dispoziţie veselă, vorbăreaţă am trecut la una tăcută, izolată, tristă. Ei bine, auzindu-mă vorbind, am realizat ce impact a avut shimbarea stării mele de spirit asupra atmosferei de lucru. Am înţeles atunci că modul meu de gestionare a situaţiilor de acest gen nu este deloc potrivit contextului de lucru în care mă aflam. Am înţeles că am nevoie de o temperare a acestor emoţii. De atunci am început să lucrez la asta şi cred că e un drum ce va fi în lucru toată viaţa.
Şi pentru că tiparul meu mental cu prima impresie încă nu se modificase, e uşor de observat cum s-a răsfrânt şi asupra acestei sarcini. Nu mai e nevoie să spun că la sfârşitul experienţei în Vodafone, cel puţin jumătate din aceasta a fost pe baza acelei responsabilităţi şi că tocmai datorită ei am înţeles ceva ce îmi place şi ce voi căuta la următoarele mele job-uri: ceea ce fac trebuie să implice comunicarea cu cât mai mulţi oameni, zilni, să îmi permită să vorbesc cu ei despre ei, să le cunosc poveştile. Am nevoie ca jobul meu să fie foarte dinamic, să nu mă lase să stau mai mult de o oră continuă pe scaun, în faţa laptop-ului, iar sarcinile să implice cât mai puţin lucru individual.
Tot sarcina cu pricina a fost cea care mi-a arătat cum se schimbă implicaţiile rolului de membru într-o organizaţie cu profit versus un ONG. La fel, dintr-o simplă discuţie cu Seniorul meu, fără să îşi dea seama mi-a spus: „poţi răspunde penal dacă faci o greşeală în momentul în care redactezi acel document”. Nu mi-am dat seama pe moment, dar vorba asta mi-a rămas ancorată în minte până seara când am pus capul pe pernă. Mi-am spus „aha, deci asta înseamnă să fii angajat, să fii om mare”. Am început atunci să pun şi mai mare accent pe atenţia la detalii.
Senzaţia asta de „om mare” am avut-o pe tot parcursul proiectului.
Adică am avut ocazia să vorbesc cu oameni importanţi, manageri de pe diverse niveluri ierarhice şi ei m-au tratat ca pe un om egal lor. Am simţit că m-au privit ca pe un profesionist în ceea ce făceam, deşi, cum spune vorba aia: “le ajungeam lor la degetul mic” din prisma experienţei de lucru. Aceeaşi atitudine am întâmpinat-o de la toţi oamenii din Vodafone, cu care am interacţionat mai mult sau mai puţin.
Am avut zile mai pline şi mai puţin pline, mai bune şi mai puţin bune. Au fost zile cu câte 10-12 întâlniri, dar eu nu oboseam. De-abia aşteptam omul nou din faţa mea, să vorbesc cu el. Astea au fost zilele cele mai frumoase. Zile în care făceam toată ziua muncă de birou, zile în care făceam de toate şi îmi mai trebuiau 3 mâini şi 2 perechi de urechi. Mărturisesc că dacă vrei să mă chinui ori să-mi dai o lecţie de neuitat asta să faci: să mă obligi să stau la masă, să lucrez singură continuu – e ca picătura chinezească pentru mine. Zilele astea mi-au pus creativitatea la încercare – începeam să fredonez melodii deşi eu nu reţin versurile, să mă zbengui pe scaun, ori să vorbesc cu calculatorul, cu telefonul, cu CV-ul, cu omul din CV etc. Îmi aminteam de vremurile când lucram până târziu în noapte pentru proiectele AIESEC şi mă trezeam brusc cu o altă stare de spirit şi un zâmbet pe faţă.
În acel moment am fost recunoscătoare pentru colegii de birou. În timp ce cei mai mulţi s-ar fi uitat urât la mine că sunt o ciudată, ei m-au acceptat aşa, cu totul, cu ale mele ciudăţenii. Partea bună este că le schimbam şi lor starea de spirit – zâmbete largi apăreau şi pe feţele lor. Am înţeles şi că am acest „dar” de a fi altfel decât ceilalţi, de a fi entertainer-ul echipei. Un astfel de moment a fost şi când m-am întors de la prezentarea licenţei.
După ce mi-am susţinut licenţa m-am întors la lucru. Eram prea bucuroasă că trecusem de hop-ul ăsta în sfârşit. Încă eram sub febra emoţiilor, momente în care vorbesc foarte mult şi foarte repede că-mi pierd suflul. Mi-au oferit spaţiu să le povestesc şi în timp ce mă agitam eu acolo, deşi cred eu că ei nu înţelegeau mare lucru, mi-a plăcut că i-am rupt puţin din rutină şi i-am făcut să râdă în hohote (de mine, nu de ceea ce spuneam). Mi s-a spus atunci că poate ar trebui să mă fac trainer, că am multă energie de dat. A rămas o variantă pe care o voi încerca la un moment dat.
Experienţa asta a fost prima şi dintr-un al punct de vedere. Am câştigat primii mei bani. A fost pentru prima dată când am fost complet ruptă de buzunarele părinţilor. Şi m-am simţit al naibii de bine, trebuie să spun. M-am simţit „om mare” din nou.
Mi-a plăcut să lucrez la acest proiect.
Am replicat ceea ce făceam în AIESEC, dar la un alt nivel şi adaptat. Se întâmpla adesea să rămân să lucrez până seara târziu, să plec printre ultimii din birou, nu pentru că aveam treburi ce nu suportau amânare, ci pentru că îmi făcea plăcere să lucrez acolo.
Cel mai mult mă bucur că am avut în jurul meu oameni frumoşi alături de care le-am trăit pe toate. Dacă nu ar fi fost ei, nu ar fi fost atât de valoros. Dar bine, niciodată n-ai de unde să ştii dacă nu ai experimentat înainte cum e să lucrezi cu acei oameni.
Acum că scriu gândurile astea, îmi dau seama cât de norocoasă sunt că fac parte din ceea ce se numeşte Universitatea Alternativă. Căci de la ei a plecat totul, de la momentul în care Tori m-a sunat să-mi propună această oportunitate. Cine ştie dacă aş fi putut să îmi găsesc ori să-mi construiesc singură o astfel de experienţă? Dar tot zic că nu o să îmi mai pun întrebări cu „ce ar fi dacă…”. O să fiu doar recunoscătoare şi o să spun un „mulţumesc” sincer, din suflet.
