Silvia Schimbă-Lume

De la copil curios la misiune personală.

Într-a șaptea, a auzit un prieten de familie spunându-i că i s-ar potrivi un profil umanist pentru felul în care se poartă cu oamenii. Nu a înțeles ce înseamnă, dar a hotărât că vrea să devină terapeut. „Îmi imaginam un client pe o canapea albă, iar pe mine pe un scaun, ajutându-l să-i fie mai bine, fără să am habar cum a ajuns la mine, ce vârstă am sau ce îi zic”. Poate că nu știa nici un fel de detaliu despre drum sau despre destinație în sine, dar era un ceva în ea care îi spunea că asta e direcția.

A venit din Năsăud, „orășelul mic și rupt de lume” fără semafoare sau autobuze, la facultatea de Psihologie din București, unde cunoștea un singur om. Și-a dat repede seama că facultatea nu avea să o învețe mare lucru despre psihoterapie, subiect ce era tratat abia la master. Și-a îndreptat astfel atenția către ASPSE (Asociația Studenților la Psihologie și Științele Educației). S-a dus la interviu fără să știe ce înseamnă literele din prezentare, HR, PR, FR (resurse umane, relații publice, strângere de fonduri) sau ce presupune voluntariatul. Curiozitatea de la început s-a transformat într-un prim an de explorare. A participat la peste 20 de traininguri pe toate subiectele, pentru a învăța lucruri, „căutând un loc în care să aducă valoare”. În al doilea an a coordonat departamentul de HR, a făcut prima recrutare cu assessment center, a organizat 3 teambuildinguri, a construit procesul de evaluare în organizație. A urmat în anul al treilea de facultate mandatul de Vicepreședinte intern, responsabilă de păstrarea viziunii de ansamblu asupra organizației. A coordonat în acel an echipa proiectului „Zilele PSE”, ce a crescut de la 3 zile în anul precedent la 2 săptămâni de activități, pentru a cărui deschidere Rectorul a oprit cursurile pentru 3 ore. Lecția anului a fost pentru Silvia să le dea oamenilor libertatea să creeze pentru că o vor face într-un mod total suprinzător.

În anul I de master, după ce se împăcase cu ideea că și-a încheiat drumul în voluntariat, Traian și Cris, doi dintre fondatorii CROS, i-au povestit că vor să facă o universitate alternativă și că le-ar plăcea să se implice și ea. Silvia își amintește cum timp de o jumătate de oră a încercat să îi convingă că nu au cum să construiască o universitate alternativă. Întâlnirea se întâmpla într-o sâmbătă în care ei mai aveau programate alte 3 întâlniri cu 3 fete pe care, la fel ca și pe ea, voiau să le invite în echipa CROS. Traian își amintește amuzat că au avut „o abordare ciudată”. Ceea ce le prezentau era proiectul lor de o viață și cereau același angajament, „pe termen lung, serios și greu”. Cris mi-a povestit că toate cele 3 fete au răspuns entuziasmate că da, da, da, vor. Silvia în schimb a spus că nu, nu poate să își asume asta pe viață: „a fost cea mai neconvinsă, cea mai pragmatică și totuși, singura care a rămas în echipă până în prezent”, spune Cris.

Primele luni în CROS au fost de acomodare. În februarie 2010 a ales să construiască programul de coaching. Își propusese ca „măcar 5,7 oameni să treacă prin proces”. S-au creat 15 relații de coaching. O dată cu acest proces luat de la zero, creionat din sfaturile coachilor, Silvia a simțit că și-a asumat activitatea din CROS. Anul următor a organizat din nou programul de coaching, de data asta și pentru comunitatea NewMedia School, adăugând în paralel autonomia în învățare și mentoratul, procese construite de asemenea de la zero. La finalul anului 2010 număra 60-70 de relații formate, iar impactul pe care îl avea, deși nu era direct, îi aducea multă satisfacție.

În vara lui 2010, Silvia se convinsese că alegerile ei, bazate pe ceva-ul nedefinit, o aduseseră într-un loc potrivit. Apărea atunci nevoia de a înțelege acest ceva pentru a căpăta siguranța că nu se va îndepărta de lucrurile care aveau sens pentru ea. Și-a pus pe foaie tot ceea ce făcea și îi aducea bucurie. În toate a găsit aceeași esență, ideea de a sprijini oamenii. Această esență a devenit misiunea ei personală pe care o validează cu o busolă interioară despre care nu știe să explice cum funcționează. Momentan doar ascultă de ea.

Pe parcursul anilor fiecare din roluri a avut o pondere mai mare sau mai mică, iar atunci când terapia lipsea, busola îi spunea că e cumva pe arătură: „era ca și când nu ai pune sare în mâncare, e bună și fără, dar parcă nu e la nivelul la care ar putea să fie”. A intrat din nou copilul Silvia în explorare și în mai 2012 a decis că vrea un grup de dezvoltare: 7 ore de terapie cu 6 adulți, o provocare mai mare decât ea. O dată cu grupul, Silvia a simțit că renaște: „Mi-am dat seama că terapia e ingredientul care aduce toată savoarea pentru mine”. A ajuns la 18 oameni până la sfârșitul anului trecut, la 10-15 ore pe săptămână dedicate pentru terapie în prezent și la un zâmbet mai mare decât ea, însoțit de o privire luminată atunci când povestește despre asta.

Povestind despre planurile ei de viitor, Silvia mi-a mărturisit că nu simte nevoia de claritate. Are încredere în busola interioară și în ce-ul pe care și l-a definit prin misiune, luând lucrurile natural, așa cum vin. Se bucură deocamdată de terapie fără nevoia cabinetului din imaginația de copil și în paralel de rolul din CROS. Comunitatea îi oferă libertatea de a crea. Spune că nu poate să aibă asupra vieții ei percepția unui șurub într-un mecanism mare. În comunitate simte că e un pion care, dacă nu ar mai funcționa, ar afecta serios întregul sistem. Mai important de atât, aici găsește cauza în care crede și pe care o susține prin misiunea ei personală alături de „un grup care nu acceptă un status quo dat pur și simplu și care îi dă speranța că poate fi altfel”.

Pe oamenii cu care Silvia lucrează, Cris îmi spune că ajunge să îi vadă altfel: „îi ajută să fie mai echilibrați, mai senini, să aibă încredere în ei, parcă vezi cum are impact asupra lor”. Întrebând-o dacă vede în Silvia un Schimbă-lume, Cris a exclamat un da lung și hotărât, spunându-mi apoi cu o privire pierdută și un glas ferm: „sper ca Silvia să facă parte din viața mea, să îmbătrânim împreună, aș avea o viață mai frumoasă dacă ar fi și ea acolo”.

Silvia, însă, mi-a spus:

„eu nu schimb lumea lor pentru că ei aleg să facă asta, eu doar merg cu ei de mână pentru a găsi drumul”.

Foto: Andrei Cojan