Viorel Panaite – ucenic

 Azi am descoperit că a te deschide față de cineva nu e un cadou, ci o nevoie. A te lăsa modelat de un mentor nu înseamnă a fi bloc de lut ci oală de umplut.

 Azi am realizat cât de norocos sunt. Și cât de norocos am fost. Fie că o numesc destin, coincidență sau rezultatul propriilor alegeri, au fost și sunt oameni care pun, pic cu pic, ceva din esența lor în creșterea mea. Iar pentru asta le sunt recunoscător. Și, deși am fost fericit că mi s-au deschis ochii, m-a apăsat un ceva în piept… Cât de rar spun „mulțumesc”. Cât de rar îmi iau timp să mă uit în ochii oamenilor care mi i-au deschis la un moment dat și să le fiu recunoscător.

 Uneori e momentul să îmi acord momentul acela în care să privesc în jur doar ca să văd oamenii în jurul cărora gravitez. Doar ca să-i simt. Doar ca să mă minunez. Pentru că lucrurile intră repede în obișnuință, oamenii ne devin familiari repede, magia se uită și mai repede. Azi mi-am luat timp să privesc oameni. Unii dintre ei prieteni, alții mentori într-un fel sau altul, alții tovarăși de drum. Și mă bucur. Poate prea copilărește.

Dar dincolo de tot istoricul de pe LinkedIn, dincolo de orice semnatură pe o foaie, dincolo de ele sunt oamenii datorită cărora am ajuns, la un moment dat într-un punct. Viorel ne spunea că nu-i foarte importantă performanța unui om, ci persoana care îi este mentor. În fond, cum poți avea stabilitate dacă nu ai rădăcini? Cum îți poți umple ulcica dacă vei sta mereu „pe raft”?

Mă bucur că sunt novice. Și mă bucur că am în jurul meu mentori care mă pot crește sănătos. Că dincolo de modelul de pe ulcică pot sintetiza esența și valorile în care mă regăsesc. Că pot sparge convingerile greșite și temerile aride.

Azi mă bucur. Și poate mai mult decât mă așteptam, realizez cât de importantă e recunoștința.

Articol scris de Andrei Lasc pe blog

Un alt articol despre această ediţie de Invitatul Săptămânii îl puteţi citi pe blogul Silviei Purel.