Dacă ajungi miercuri seara, aproape de 19:00, în sediul Universității Alternative și întrebi de invitatul săptămânii, mai mult ca sigur vei fi direcționat către una din camerele mari. Aici, o mulțime de studenți așteaptă cu entuziasm să audă povestea persoanei care va sta în fața lor pentru următoarele două ore. De data asta, m-am aflat printre ei.
Câteva minute peste 19:00. Şuşoteli pe hol, ușa de la Training Room se deschide. Din câțiva pași ajunge în față Oana Țoiu. Se așează și își cere scuze că a întârziat. Înainte de a răspunde primei întrebări, ne spune zâmbind că e răcită, precizând: „dacă mă încrunt atunci când puneți voi întrebări grele nu e din cauza întrebării, e de la răceală.”
Antreprenor social, curator?
Oana a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2008, devenind „Comunicator profesionist”. Tot timpul de după, pozițiile pe care le-a avut nu s-au încadrat în tipologia clasică de meserii „în care spui doar un cuvânt și apoi nu trebuie să mai spui nimic (doctor, avocat, inginer)“.
Spre exemplu, acum, este curator Global Shapers. Întrebată ce înseamnă, râzând, și cu zâmbetul mare a început să ne povestească despre această comunitate de tineri afiliați World Economic Forum. Fiecare comunitate locală are un om care coordonează activitatea și ține legătura cu echipa globală, acesta fiind și rolul ei.
Pe măsură ce întrebările curg, parcă și energia sălii crește, curiozitatea parcă e și mai mare. Ajungem să vorbim despre unul dintre proiectele pe care ei le pregătesc, și anume o conferință despre eșecuri, necesară într-o cultură a antreprenorului-erou, cultivată la noi în ultimii ani.
Așadar, ea consideră că sacrificiul antreprenorului este un lucru necesar pentru evoluție. Adică faptul că oamenii fac ceva nou și reușesc sau dau greș, pentru ecosistem este un lucru favorabil, doar că asta presupune că cei care încearcă nu se gândesc foarte serios la posibilitatea de a eșua. Au tendința mai curajoasă de a se arunca în luptă.
Am înțeles de ce Oana ilustrează perfect cuvintele de mai sus câteva minute mai târziu. Cu o sinceritate firească, ne-a spus că are o capacitate de a-și supraestima abilitățile.
„Odată ce-ai pornit, e mult mai greu să dai înapoi. Momentul în care ți-ai dat seama că ai supraestimat cam ce ești în stare să faci (mie de obicei asta nu mi se întâmplă repede) e echivalentul cu a vrea să treci Dunărea înotând și ești mai aproape de malul celălalt decât de unde ai pornit.”
Nu e întâmplătoare povestea cu antreprenoriatul social, în care a ajuns, spune ea, „din greșeală”. După facultate, s-a implicat într-o campanie de comunicare ce avea că scop micșorarea distanței sociale între etnii – pe scurt, avea ca scop ca oamenii să aibă mai puține stereotipuri față de minorități, în special față de maghiari și romi. Chiar dacă proiectul a funcționat, a fost închis.
Când lucrezi la ceva social este ca „un bolovan pe care îl împingi la deal. Dacă nu l-ai dus sus și l-ai stabilizat și iei mâna de pe el, o va lua vertiginos la vale. Întorcându-te la subiectul respectiv peste o vreme, îl iei de jos, nu de unde l-ai lăsat.”
Dorind să facă mai mult și să creeze oportunități pentru oamenii din comunitățile dezavantajate, a apărut Romano ButiQ, proiect pe care l-a coordonat mai bine de 3 ani.
Omul de după titulaturi
Dincolo de orice denumire, am fost bucuros sa găsesc un om îndrăgostit de România, pe cineva care are ochii sclipind când vorbeşte şi care gesticulează parcă desenând cuvintele.
Cu degetele bătând uşor în cana de ceai, şi presărând din când în când câte un „mno”, Oana ne spune despre convingerea ei că toţi oamenii sunt buni şi că apreciază foarte mult oamenii capabili să adune comunităţi de oameni în jurul lor. Ea însăşi este unul dintre ei, chiar dacă n-ar recunoaşte de la început.
Orientată pe acţiune, îşi pune întrebări mai mult pe parcurs, şi mai puţine înainte. Poate asta i se pare destul de ciudată prudenţa pe care „generaţiile noi o au faţă de a pune în aplicare o idee. Suntem mai preocupaţi să nu deranjăm pe nimeni, chiar dacă aşteptările sunt mai degrabă din categoria de explorare, de testare.”
Timpul s-a scurs, dar ne lasă cu o ultima idee: „riscul oportunităţilor neluate este cel mai mare risc.” E momentul în care mă gândesc la multe lucruri cărora le-am zis „da”, la multe cărora le-am zis „nu”, şi tot mai multe întrebări apar.
Provocarea mea e clară acum: să văd #cumarfi dacă aș testa lucrurile efectiv şi aş gândi mai puţin în ansamblu, cu toate consecinţele.
A ta care este?
