Când cei de la Vertical Adventure ne-au spus că ne vor lega la ochi și ne vor provoca să căutăm ieșirea dintr-un labirint amenajat pe un teren din Moeciu, mi se părea că va fi un exercițiu fun unde vom chicoti o grămadă. Deja mă bucuram că cei de la Colliers au decis să-i aducă în Camp. Am mai aflat că nu avem voie să vorbim; nu e ca și cum aș fi putut: îmi pierdusem vocea pentru câteva zile și abia revenise puțin. Îmi era totuși clar că aveam să simțim nevoia de a vorbi, chiar și pentru faptul că era interzis. M-am simțit liniștită când am aflat că, de pe margine, organizatorii jocului vor veni la noi de fiecare dată când aveam o intrebare sau nevoie de ceva.
Câteva ore mai târziu, la debriefing, aveam senzația că niciunul dintre noi nu a găsit ieșirea. Nu mai aveam aceleași expresii entuziasmate, ci unele pline de gânduri și de lecții. Oamenii au mărturisit că au simțit un mare confort să fie împreună; plângeau când dădeau unii de alții prin labirint. Unii au simțit nevoia de a ieși pentru a fi afară, pe alţii, greutatea jocului i-a întărâtat: „acum de-al naibii nu renunţ”, „nu mai am timp de pierdut”. O concluzie a mai fost că orice stare are un capăt. Și totuși, întrebarea rămânea în mințile tuturor: care era ieșirea?
Intrasem în labirint legată la ochi, mulțumită că eșarfa își făcea treaba și că nu vedeam nimic. Ni s-a spus că putem să începem și am simțit adrenalina, eram pornită să descopăr ieșirea. Țineam de sfoară și căutam noi și noi portițe, sperând ca, la un moment dat, sfoara să se oprească și asta să însemne că am încheiat. Pe drum mă mai întâlneam cu diverse persoane şi încercam foarte elegant să trecem unii pe lângă ceilalți fără să dăm drumul sforii. Cei de la Vertical ne-au mai întrebat o dată dacă vrem să ne dea pelerinele. M-am gandit că nu, că mă va încurca.
Două minute mai târziu, s-a pornit vântul. În nici 15 minute, eram udă leoarcă de la ploaia torențială, cu mâna pe sus încercând să cer pelerina celor de la Vertical, care nu mai făceau față mâinilor ridicate. Am primit-o când singura ei utilitate mai era de confort emoţional. Provocarea a doua: să găsesc capul și mânecile. Era atât de vânt încât a fost imposibil, dar am decis să o atârn ciudat pe cap și spate. Mai bine decât nimic.
Am continuat să caut, de data asta pentru că mi se părea prea devreme să renunț. Nu puteam trăi cu ideea de a pleca prea repede. Așa că am continuat, am îndurat, până mi s-a părut că am găsit ieșirea şi am anunțat răspicat (trebuia să respect instrucțiunile). Mi s-a spus că nu, nu o găsisem. Aveam opțiunea de a continua jocul, dar eu luasem deja decizia: pentru mine, ieșirea era găsită, așa că am anunțat că vreau să ies. 5 minute mai târziu eram în cameră, cu hainele baltă de ude și cu un sentiment combinat: de mulțumire că am făcut ce era bine pentru corpul meu, dar de eșec pentru că, aveam impresia, nu trăisem la maxim atitudinea de Daring din Camp 2015.
Mai ales că era o atitudine nou gândită pentru Camp şi mi se părea mişto; o combinaţie de DReaming + actING. M-am trezit în dimineața respectivă știind că va urma o zi plină de provocări și aveam planuri mari. În Camp aterizasem fără voce, așa că a trebuit să fiu cuminte, tăcută, în restul zilelor. Să vorbesc mai puțin, să mă bucur intens, dar de pe margine. Ziua de Daring, și ultima, părea ocazia perfectă pentru a-mi lua revanșa.
Înainte să începem ziua, pe pajiște, îl ascultam pe Sorin Fițu și mă gândeam, în spiritul zilei trecute, câtă libertate trebuie să simți când dormi sub stele, când ești la rafting sau pur și simplu când îndrăznești să spui despre tine o poveste despre cum ai alergat după niște poloneze într-o peșteră… pățanie din care tu clar n-ai ieșit bine.
M-am prins din poveste, dar am înțeles și mai târziu, că Daring înseamnă să faci puțin mișto de tine. Să te pui în posturi ciudate, să încerci mișcări pe care nu le-ai mai încercat. Înseamnă și să conștientizezi că ți-e frică, dar să accepți că frica e o reacție normală a corpului tău, care face ce știe el mai bine când te prinde în situații noi, cu potențial de pericol: te pune în gardă. Când mi se face frică, îi mulțumesc corpului meu că nu mă lasă baltă, că îşi creşte bătăile inimii și că mă avertizează că acolo, sus, pe buștean, nu-i a bună. „Ai putea să cazi”, zice. „Știu ce o să faci: o să te ridici în două picioare fără să te mai susții de nimic, așa că ia să te anunț eu că sunt şanse să pățești ceva.”. Ce nu știe corpul tău este că ești asigurat de ham și că cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este să te plimbi puțin prin aer, dacă îți pierzi echilibrul. Acolo sus, cel mai mare skill este să îți liniștești mintea. Rațional, știi că nu vei păți nimic. Primar, tu trebuie să supraviețuiești, deci ți-e frică.
A avea o viață unde nu doar supraviețuim, ci trăim, presupune să facem lucrurile pe care ni le dorim, chiar dacă ne e frică. Presupune să avem suficient discernământ încât să știm când avem acest ham și când nu. Iar frica e selectivă. Am decis să profit de toate jocurile, cu riscul de a mă umple de vânătăi (ceea ce s-a și întâmplat), dar nu a fost la fel de ușor peste tot. Mi-a fost teribil de frică la trapez, unde ni se cerea să ne ţinem echilibrul pe un buştean înalt şi să sărim. Mi se părea că dacă mă voi ține doar pe picioarele mele pe buștean, și nu cu mâinile, voi pica. Simpla idee de a renunța la singura mea susținere mă bloca. Săritul de pe platforma suspendată din copac, pe de altă parte, a fost floare la ureche. Construind turnul din lăzi am învățat că ai nevoie de o strategie, dar implementarea contează cel mai mult. A lua decizii pe jumătate e tot o formă de frică, de lipsă de îndrăzneală. Am înţeles-o şi din discursul lui Vladi, de la finalul zilei; uneori trebuie să acționezi chiar dacă nu te consideri potrivit pentru provocările pe care le ai în față și nu ai toate datele, pentru că „ești cel mai potrivit bou pentru viața ta, chiar și-așa”.
Sentimentul de eșec de după labirint a mai durat o vreme, deşi ştiam că nu exista o ieşire obiectivă şi aveam în jur oameni care renunţaseră mai târziu şi care se frământau de întrebarea celor de la Vertical: „Dacă jocul nu avea limită de timp, după câţi ani ai fi ieşit din labirint?” M-am liniştit de tot în meditația ghidată de Ana Silivaș. Am făcut o călătorie imaginară în locuri prin care aveam să descoperim lucruri în subconștientul nostru. A urmat o meditație mai conștientă, în care am răspuns cu toții la câteva întrebări cu scopul de a ne formula visul. Eram hotărâtă să-mi aflu visul cât mai autentic posibil, singurul criteriu era ca el să fie în acord cu cine sunt eu. E și asta o formă de îndrăzneală! Mai târziu, lucram doi câte doi pe obiective concrete la visurile noastre – pentru ca ele să nu rămână doar în mințile noastre. Lucrând cu Alex la obiectivele lui, am realizat că deja îmi îndeplineam visul pe care abia îl formulasem.
Momentul cel mai intens al zilei a venit seara. Față în față, am început să ascultăm câte un vis pe rând, spus emoționat la microfon, după care curajosul traversa cu ochii închiși șirul de oameni, în timp ce noi îi arătam, simbolic, diferite forme de susținere. Am ascultat visuri de la „Îmi doresc să fiu un om liber” la ”Vreau să organizez Jocurile Olimpice”. Mi-a venit rândul și le-am spus, recunoscătoare că mă susțin și corzile vocale. „Visul meu e să fiu un om complet, care se bucură de viață prin toți porii, care înțelege natura umană și care aduce bucurie oamenilor din jur prin familie și relațiile de prietenie și prin ce face profesional, în fiecare zi.” A urmat un val de îmbrățișări şi câteva sfaturi utile („unul e prea puțin, trei se ceartă, cinci e numărul perfect!”). Am mai ascultat visuri o vreme. Andrei Ghergu, care dimineață vorbise despre perioada în care nu îndrăznea să fie proactiv cu visurile lui, și-a împărtăşit și el visul și a decis să facă primul pas spre îndeplinirea lui. A urmat o cerere în căsătorie care ne-a emoționat pe toți. 🙂
Daring a fost atitudinea perfectă cu care să închei un CAMP. E o atitudine plină de putere, care le-a completat perfect pe celelalte. Daring e ce te face să alegi cel mai bun context în care poți fi bun, colaborativ, jucăuș, liber și curios. Daring e despre a ști despre tine că ai resursele să îndrepți lucrurile în direcția în care vrei, e despre a accepta că frica e naturală, dar nu decide ea în locul tău; e despre a ști că să ieși din contexte care îți fac rău e tot o formă de curaj.
Am plecat cu intenția de a exersa curajul în fiecare zi. Mă simţeam mai aproape de visul meu, mai aproape de a înţelege natura umană: nu toţi oamenii se tem de aceleaşi lucruri şi nu avem cu toţii aceeaşi înţelegere despre curaj. Dar avem, cu toţii, resurse incredibile în noi să construim puntea aceea dintre visele care ne inspiră şi realitate. Şi îi sunt recunoscătoare fiecărui moment din CAMP care mi-a arătat asta.
