Maxi Schimbă-Lume

Learning House e un spaţiu viu. În fiecare zi pulsează din zeci de inimi. Mă întâlnesc aici cu oameni care şi-au găsit un loc în care lucrează la ceea ce îi pasionează. E uşor să observ stări de spirit şi tot mai multe schimbări pe măsură ce petrec timpul cu ei. Maxi observă zâmbind ce fac cei din jur, oferă cât poate de mult din timpul său pentru a face asta. Faptul că acum are un picior în ghips şi se sprijină în cârje, nu e un impediment. S-a accidentat în timpul unui antrenament la fotbal. Stă mai mult acum şi îi priveşte pe colegii lui din CROS.

Era în clasa a V-a când s-a hotărât că vrea să se facă fotbalist. Angajamentul a fost unul serios, din moment ce a compus o rugăciune, mai scurtă şi mai clară decât cele clasice. Devenise deja un obicei să spună înainte de culcare doar “Doamne, ajută-mă să ajung un mare fotbalist”. Maxi făcea două antrenamente pe zi. Se afla de dimineaţă până seara pe teren, uneori juca în echipă cu cei mai mari ca el. Era mai atent la ce mânca, iar totul devenea din ce în ce mai disciplinat. În timpul unui antrenament, s-a accidentat la coloană. A fost la 16-17 medici din toată ţara care i-au spus lucruri diferite şi asta l-a dezamăgit. Unii nu îi dădeau nicio şansă de recuperare, iar alţii îi vorbeau de câteva luni de exerciţii, de gimnastică medicală. Doi ani a durat să se prindă că nu putea să mai joace fotbal.

Când a trecut într-a XII-a, Maxi a trebuit să decidă ce va face mai departe. A ales să vină în Bucureşti şi să studieze la ASE pentru că nu era “nici uman, nici real”. Apoi a intrat în organizaţia studenţească Voluntari pentru Idei şi Proiecte (VIP) ca să exterimenteze cât mai mult şi să găsească o altă pasiune. Din VIP a ajuns în CROS şi acum e al doilea an de când studiază aici. A început prin a fi membru în comunitatea HRemotion, a continuat cu procesul de Autonomie în Învăţare, Coaching, sesiuni de training, iar, în prezent, este în comunitatea Syncer School, participă la Cursul 2.0 despre Cultură Organizaţională şi a preluat, la rândul său, rolul de Autonomare.

[two_third]Momentul în care a înţeles că experienţa legată de fotbal l-a influenţat cel mai mult s-a întâmplat anul trecut, la una dintre discuţiile de Autonomie cu Andrei Cojan. Maxi şi-a dat seama că sportul “poate fi un context de învăţare foarte fertil, foarte productiv” unde, dincolo de faptul că “e atractiv şi te menţine într-o formă fizică bună, iei nişte lucruri pe care nu-ţi dai seama că le iei”. Înveţi ce e o echipă, cum comunici cu oamenii, cum înţelegi mai bine ce simte cel de lângă tine. Aşa a început să viseze la o nouă experienţă: “Uite, ce ar fi să fie o şcoală de fotbal pentru început!”. O şcoală de fotbal în care Maxi vrea să nu se dea doar cu piciorul în minge, în care să fie facilitată dobândirea de către copiii de 5 până la 14 ani a abilităţilor soft.

Andrei Cojan îşi aminteşte că prima întâlnire de Autonomie cu Maxi a fost în Ceainăria Cinci: “Simţeam că e ceva acolo… avea o căutare în priviri, o curiozitate, o privire şugubeaţă”. Andrei a fost surprins de disciplina prin care Maxi făcea de la o întâlnire la alta tot ceea ce îşi propunea, motiv pentru care a devenit o provocare să îi menţină interesul ridicat. La aproximativ o lună de la terminarea procesului de Autonomie, Maxi s-a ocupat de achiziţionarea mesei de fussball din CROS. În jurul ei, o parte dintre noi se joacă în prezent, poate cu plăcerea şi cu dorinţa de a fi tot mai buni, aşa cum făcea Maxi pe terenul de fotbal.[/two_third]

[clear]

Şcoala de fotbal arată pentru Maxi ca o microlume, “aşa cum vrei tu, atât de mişto încât îţi poţi imagina”. Trăieşte deja într-o microlume, la CROS, pe care o vede asemenea unui balon mare din care se desprind baloane mai mici care se duc în lumea cotidiană. În ele se află oameni cu perspective noi. Alţi oameni îi întâlnesc şi le urmează exemplul. Intră şi ei în baloane. Maxi crede că, treptat, baloanele nou formate se vor uni într-unul foarte mare “care va fi, de fapt, noua lume şi schimbare”. Îi vede pe oamenii din interiorul microlumii sale mai plini de energie, curajoşi, visători şi dornici să dea mai departe din experienţa lor. E lumea în care întrebarea de ce să dau mai departe? se întâlneşte cu tânărul aspirant la şcoala de educaţia prin sport şi care simte că “e o satisfacţie mare când sunt un catalizator sau un facilitator al schimbării” . Din Manifestul lui Schimbă Lume: “Voi găsi şi pe alţii ca mine şi voi învăţa să creez împreună cu ei lumea în care să ne placă la nebunie să trăim”.

Surse foto: 1, 2