Articol inspirat din discursul de Learning Attitude din CAMP 2012.
Cum am învățat să învăț, prin pictură
Primul meu contact cu pictura a fost pe vremea când în lumea mea încă venea Moş Nicolae. Aveam vreo 5 ani când am găsit în ghetele de la uşă un set de pastile mari şi colorate despre care am aflat curând că se numesc acuarele. Unchiul meu a luat puţină apă pe o pensulă, le-a umezit şi… atunci a apărut magia. Primul desen pe care am învăţat să-l fac a fost o găină galbenă cu cioc roşu.
Pe la 7 ani, cam în același timp cu școala, am început și cursurile de pictură la Clubul Copiilor din Câmpina, orașul meu natal. Am mers mai mult încurajată de părinții mei care se prinseseră că ar fi un oarecare talent ascuns acolo, în mine. Mergeam împreună cu Ioana, sora mea mai mică cu un an și jumătate. Eram însoțite de bunica noastră care stătea și ne aștepta croșetând pe hol, timp de două ore, cât ținea activitatea. Acolo, într-o casă bătrânească și liniștită, o doamnă cu părul grizonat ne explica, în fiecare săptămână, o altă temă despre pictură.
Țin minte și acum prima lecție – am învățat cum să fac un curcubeu. Mi se părea magic cum pasta de tempera se transformă în niște culori atât de vii și de frumoase. A fost prima lecție despre culori. Înainte mai desenam eu pe-acasă cam tot ce-mi trecea prin cap, de la case pentru pisici la Sailor Moon. Totuși, în perioada aceea, începuse să devină natural pentru mine ca profesoara să ne arate cum se face, iar noi, toți copiii, să tindem să facem curcubee cât mai asemănătoare cu cel făcut de ea. Al ei era pentru noi simbolul perfecțiunii.
Acesta e un tip de învățare de care avem parte cu toții în școală – este învățarea provocată de alții pentru noi. Ei ne spun ce să învățam (temele lecțiilor de la școală), când să învățam (prin orarul și programa bine stabilite, în funcție de vârstă) și cât timp să petrecem învățând ceva (ore de 50 minute cu pauze de 10). În aventura mea cu pictura, am încercat învățarea provocată de alții – când unchiul meu mi-a arătat cum se face o găină galbenă cu cioc roșu, când părinții m-au înscris la cursuri, când profesoara de la cerc ne arăta rețeta după care să facem cel mai frumos curcubeu.
Și am tot experimentat acest mod de învățare, mergând la cercul de pictură încă vreo 3-4 ani. Știu că mă prisese cât de cât și începuse să încolțească în mine pasiunea pentru pictură și formele de exprimare vizuală. Dar a fost o perioadă în care am participat la învățarea mea destul de reactiv. Apoi m-am cam lăsat. Nu mai mergeam la cursurile de pictură și mâzgăleam doar ocazional.
Cum mi-am luat învățarea în propriile mâini
Nu prea am mai pictat până spre sfârșitul clasei a opta. Atunci, sora mea, Ioana, începuse să meargă din nou la cerc unde se schimbase sediul și era, de data aceasta, un profesor. Ascultând poveștile Ioanei și văzând cât de încântată era, parcă a început să se reaprindă undeva în mine “scânteia”.
Așa că m-am dus și eu o dată să văd cum e. Era primăvară și alesesem să pictez un vas galben cu ghiocei. Și cum pictam acei ghiocei… am început să redescopăr că îmi place și mi se părea că nu-mi ieșisem totuși din mână. Numai că, la final, cântărind “opera de artă”, mi-am dat seama că nu stăpâneam prea bine tehnicile de pictură – culorile, formele și altele. Acest sentiment – un fel de frustrare pentru că rămăsesem în urmă – amestecat cu faptul că mi-am amintit ce mult îmi plăcea să pictez, m-au făcut să mă reapuc de cursuri.
De data aceasta, devenisem mult mai implicată și mai curioasă. Pe lângă faptul că mergeam la cerc săptămânal, stăteam de multe ori și la grupa de după că să lucrez mai mult. Participam la expoziții de vreo cinci ori pe an și se întâmpla să lucrez weekenduri sau nopți întregi acasă pentru ele. Începusem să îmi caut inspirația peste tot în jur: în natură, mă uitam la sute de fotografii pe internet și pe cele care-mi plăceau foarte tare le reproduceam în acuarelă. Încercam tehnici noi pe care le observam la expoziții sau tot pe internet.
Când ajungeam prin muzee de artă și vedeam vreun tablou care mi se părea de impact, căutam să înțeleg metodele din spate. Încercam chiar să plasez obiectele din jurul meu în tablouri – o dată am luat o funie de ceapă roșie agățată într-un cui de bunica mea ca să o pictez, pentru că vizualizam în mintea mea un tablou reușit cu ea. Și chiar a ieșit destul de bine încât, atunci când am participat la un târg cu el, era cel mai cerut dar nu am mai vrut să îl vând. Acum e pe un perete din casa părinților. 🙂
În afară de profesor, care avea o pasiune intensă pentru ce făcea, se schimbase faptul că era o experienţă de învăţare în care am intrat pentru că aşa am vrut şi aşa am simţit eu. De data aceasta, când m-am înscris din nou la cursuri, nu m-au mai trimis părinţii ci am ales singură să învăţ să pictez şi unghiul din care mă uitam era cu totul nou. Îmi luasem dezvoltarea în propriile mâini. Şi aceasta e o formă nouă de învăţare pe care am descoperit-o şi despre care nu-mi dădusem seama la şcoală că există. Mai târziu, lucrând în Universitatea Alternativă am aflat că îi spune autonomie în învăţare şi e despre a alege singur ce, cum şi în ce ritm să te dezvolţi. E atitudinea de a-ţi conduce singur învăţarea.
Provocarea
Perioada din viaţa mea în care am dedicat cel mai mult timp picturii, adică tot liceul, a culminat cu un eveniment de la finalul clasei a doisprezecea. Cu un an înainte aflasem că în oraşul meu, Câmpina, se organizează în fiecare toamnă un concurs de pictură ad-hoc cu ocazia zilelor oraşului. Adică, timp de o zi şi jumătate, pictori mici şi mari, amatori şi profesionişti, veniţi de prin toată ţara, îşi pun şevaletul prin centrul orașului şi se întrec în măiestrie. Încă de când am aflat de concurs, mi s-a părut magică ideea de a te plimba printre zeci de pictori care să ilustreze în timp real scene de stradă, clădiri, parcuri şi oameni.
După admiterea la facultate, m-am hotărât că trebuie să fiu şi eu printre ei. Mi-am zis eu că vreau neapărat să particip. Să nu credeţi că eram mare pictoriţă. Nu pictasem niciodată în ulei pe pânză, aşa cum se cerea în concurs. Folosisem numai culori pe bază de apă până atunci. Nu aveam şevalet. Pictasem maxim una-două scene de stradă înainte. Şi totuşi, îmi plăcea atât de tare iniţiativa încât am zis că trebuie să fiu acolo cu pensula în mână şi m-am înscris în concurs. I-am convins pe ai mei să-mi cumpere materiale, iar tata mi-a improvizat un şevalet. Eram entuziasmată, dar nu pot spune că mi-era uşor – era totuşi o ieşire destul de mare din zona mea de confort.
Iată-mă în ziua concursului, înarmată cum trebuie – şevalet improvizat, pânză de cea mai mică dimensiune care respecta regulile concursului, nişte culori mai vechi în ulei pe care se întâmpla să le am pe acasă şi pe care le încercasem doar cu o zi înainte pe un colţ de pânză. Ajunsă în centrul oraşului, mă duc să-mi aleg un loc pe placul meu. Trec printre pictori cu barbă, experienţă şi şevalet adevărat sau tineri ca şi mine sau chiar mai mici, dar cu minim 3 pânze mari la ei. Erau de la licee sau facultăţi de arte. Pentru un moment, parcă-mi venea să plec cu coada între picioare.
Încurajându-mă în sinea mea că e şi un concurs pentru amatori, mi-am ales până la urmă un loc. Nu vedeam de acolo nici o clădire spectaculoasă, ci doar aleea mare a unui parc, înconjurată de copaci. Am început să pictez. M-am chinuit ceva – nu îmi ieşeau combinaţiile de culori – uleiul era diferit de culorile pe bază de apă cu care eram obișnuită. În același timp, îmi dădeam seama că peisajul meu nu fusese cea mai inspirată alegere – era greu de pictat şi nu spunea mai nimic.
Un pictor mai în vârstă, pe care-l admiram de mai demult, tocmai îşi terminase tabloul pentru concurs şi se plimba vesel printre ceilalţi, dând sfaturi şi făcând glume. Tocmai făcusem o bicicletă care animă tabloul meu şi eram încântată că în sfârşit am pictat ceva interesant. El a venit la mine şi m-a sfătuit să o şterg. Trist era că, uitându-mă cu atenţie, chiar avea dreptate – n-avea nici un sens bicicleta acolo.
Îmi era ruşine şi-mi cam pierise cheful. Eram hotărâtă să nu mai duc tabloul la expoziţia şi premierea de a doua zi. Totuşi, la rugăminţile alor mei care erau oricum tare mândri de fata lor pictoriţă, l-am dus într-un final, după ce am stat până târziu în noapte să încerc să repar ceva din el.
La vernisaj, am admirat operele de artă adevărate şi am felicitat câştigătorii. Evident că eu nu eram printre ei, dar m-am bucurat că pictorul ce mă sfătuise cu o zi înainte a luat premiul trei.
Deşi l-am simţit ca pe un mare eşec pe moment, ce-mi plăcea cel mai mult era că mă provocasem singură. Şi am învăţat multe, de la câteva lucruri despre tehnică în ulei pe pânză la lucruri despre limitele mele. Mult mai multe decât aş fi învăţat dacă aş fi aşteptat, să zicem, să vină cineva să mă înveţe cum să desenez o găină galbenă cu cioc roşu.
Şi aceasta e o a doua formă de învăţare pe care am descoperit-o – dezvoltarea accelerată. Provocându-mă singură să particip la concurs, parcă am turat motoarele propriei mele creşteri. E ca-n basme: atunci când îţi trăieşti viaţa cu atenţie către învăţare, când absorbi din tot ce ţi se întâmplă, când stai printre oameni mai buni ca tine ca să înveţi de la ei, atunci când accepţi şi îţi creezi provocări cu gândul că te dezvolţi şi devii mai bun – ajungi să creşti într-un an cât alţii în zece.
Cum ar putea arăta de fapt învățarea naturală, dar și organizată?
Cea de-a treia descoperire despre învăţare pe care am făcut-o învăţând să pictez le cuprinde pe cele de dinainte şi, într-un fel, e următorul nivel. Alegând singură în clasa a opta să mă apuc din nou de pictură, căutând peste tot în jurul meu inspiraţie, provocându-mă să particip la concursuri şi expoziţii – îmi organizasem de fapt propriul sistem de învăţare a picturii. Nu puteam să arunc o privire peste el aşa cum m-aş uita peste orarul de la liceu, dar era al meu în întregime, îmi respecta ritmul şi pasiunile.
Modul de învăţare despre care povestesc e cumva la polul opus faţă de momentele în care cineva mă învăţa să pictez găini galbene şi curcubee, faţă de momentele în care mergeam la şcoală şi profesorii îmi spuneau ce cărţi să citesc, ce să înţeleg din ele şi că trebuie neapărat să ştiu în viaţă să fac derivate. Şi acela e un mod de învăţare bine organizat şi e util, dar nu e autentic, e provocat de alţii şi, cel puţin în cazul meu, nu venea din mine şi din acest motiv mă atrăgea mai puţin.
Școala are și lucruri bune – ne învaţă literatură, matematică, ştiinţe, istorie şi fizică. În şcoală învăţăm şi să aparţinem unui grup mai mare. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că învăţarea nu depinde de un sistem – toţi copiii sunt curioşi în mod intrinsec şi autentic de mici şi învaţă de la tot ce văd şi aud în jurul lor. Sistemul educaţional este făcut să transmită anumite informaţii de la o generaţie la alta. Însă nu trebuie să confundăm educaţia din şcoală cu învăţarea.
Învăţarea este un proces natural şi organic care atunci când are un sol fertil, ajută oamenii să înflorească cu adevărat. M-aş bucura să reflectaţi şi voi un pic la cum v-ați dezvoltat cu adevărat de-a lungul vieţii. Şi, dacă aveţi copii, să îi încurajaţi să-şi urmeze pasiunile şi să înveţe într-un mod care li se potriveşte – fie el la şcoală, dar mai ales în afara ei.
Noi, oamenii, învăţăm în mod accidental din orice. Nu mă refer la asta când încurajez învăţarea în afara şcolii. Avem nevoie de învăţare organizată şi sistematică, nu doar accidentală. În schimb, fie că suntem copii sau adulţi, cred că e mai motivant şi eficient un sistem de învăţare croit în mod personalizat pentru noi, chiar de noi înşine. În acest sistem punem şi teorie, dar şi practică, provocări, greşeli, mentorat, imitare, discuţii sau oricare din multiplele forme de dezvoltare care există.
Acum nu sunt deloc o pictoriţă profesionistă, dar mi-am cultivat pasiunea şi ochiul pentru artele vizuale. Şi, cel mai important, am descoperit că un mod de învăţare pe care avem grijă să ni-l cultivăm şi organizăm singuri ne poate ajuta să ajungem oamenii care vrem să devenim cu adevărat.
