Acum 2 ani şi jumătate coordonatorul departamentului de Marketing&PR din ASER, Edith îmi propunea să mă duc în locul ei la o întâlnire de sharing în New Media School. Habar nu aveam ce înseamnă asta, dar era coordonatorul meu şi dacă-i musai, cu plăcere.

Aşa a început relaţia mea cu experienţa de sharing.

Am aflat că ne vom întâlni în campusul Politehnicii. Am ajuns la Poli, pentru prima oară în viaţa mea şi am fost neaşteptat de impresionată de campus: era mare, verde şi plin de studenţi. L-am sunat pe Vlady, aşa cum am fost instruită să fac în cazul în care mă pierd. Vlady m-a îndrumat către locul întâlnirii dându-mi foarte multe detalii, exagerat de multe. Părea o persoană plină de energie şi veselă după voce – aşa s-a şi dovedit a fi ulterior. Am ajuns în locul în care fusesem îndrumată,iar acolo erau 7 oameni aşezaţi pe o pătură pe iarbă, între doi copaci, iar lângă pătură 2 biciclete. Extrem de dubios, dubios pentru că păreau că vor începe în curând să mediteze. Şi ca percepţia mea iniţială asupra lor să nu se schimbe am observat că aveau multe mere lângă ei pe care ni le tot ofereau. Ciudat…

A început fiecare să vorbească despre cum fac şi ce metode folosesc organizaţiile din care fac parte, pentru a obţine informaţii despre nevoile studenţilor şi cum sunt văzute organizaţiile în exterior. Pe scurt, cercetare, dar pe vremea aia research-ul în ONGS-uri nu era un cuvânt uzual. Atunci am avut primele mele dileme în ceea ce priveşte sharing-ul: “Cât trebuie să spun? E ok să spun cum face ASER-ul cercetarea?” Ce a fost interesant pentru mine a fost că odată ce am început să povestesc, nu m-am mai putut opri, simţeam că ce fac e foarte bine, oamenii îmi puneau întrebări de clarificare, simţeam că nişte oameni învaţă de la mine ceva; era cel mai tare sentiment simţit de mine până atunci şi a fost doar începutul.

Am intrat în comunitatea NMS 3 luni mai târziu, am aflat mai multe despre comunitate şi uite aşa şi întâlnirile de sharing s-au tot înmulţit.  Odată cu întâlnirile de sharing acumulam şi experienţe care aduceau implicit aşteptări mai mari, voiam mai mult. Atunci pentru mine “mai mult” însemna:

• mai mult timp să petrec cu oamenii din comunitate, deşi erau din alte organizaţii, erau foarte tari 🙂
• mai multe informaţii, mult mai multe, despre cum fac alţii, dar mai ales despre cum scrie în teorie că trebuie făcut.

Aşteptările în ceea ce priveşte input-ul de teorie au început să fie din ce în ce mai puţin satisfăcute şi nu înţelegeam de ce nu primesc niciodată la o întâlnire de sharing un “Uite aşa se face” sau  “Aşa au facut cei mai tari oameni din domeniu” sau “Uite asta e structura, gândită de …”. În schimb primeam “hai să facem împreună, hai să construim după cum credem noi că e bine, hai să vedem dacă vreunul dintre noi a mai făcut şi ne poate povesti cum a funcţionat”. Era bine şi aşa dar nu suficient pentru mine, aveam nevoie să îmi spună cineva cum se face corect. Şi când spun cineva mă refer la echipa NMS pentru că în mintea mea cei din echipă trebuiau să fie ăia mai deştepţi dintre noi, că doar de aia ne-au strâns împreună. După ce mi s-ar fi spus cum trebuie făcut, eu în mod normal, aș fi incercat să fac, ambiţioasă fiind, cât mai aproape de acel şablon. Asta înseamnă 13 ani de şcoală în care am fost prima din clasă, la cel mai bun liceu, la facultatea care are media de admitere cea mai mare – mintea mea era pregatită pentru viaţa reală, clar.

După un an de zile în NMS, Elena m-a întrebat cum mi s-a părut anul, cum am simţit experienţa NMS. Ghiciţi care a fost feedback-ul meu!? Ce aveam eu de reproşat? “A fost foarte tare experienţa dar cred că la întâlnirile de sharing aveam nevoie de mai multă informaţie, mai multă teorie, mai multe modele”. Acum când mă gândesc la asta îmi vine să îmi dau palme, penibil şi trist în acelaşi timp. Nici nu vreau să ştiu ce a gândit Elena atunci.

A mai trecut jumătate de an şi am facilitat o întâlnire de sharing. Abia acum pot spune că am înţeles cu adevărat  valoarea sharingului. Extrem de lentă capacitatea mea de înțelegere. Însă procesul prin care am ajuns să înţeleg cu adevărat experienţa de sharing a fost unul natural, frumos şi plin de revelaţii, toate venind la timpul lor.

Ce înseamnă sharing-ul pentru mine acum? Este o experienţă în care vorbim pe bune despre lucruri pe bune, pe care le-am făcut şi le facem pe bune. Lucruri care au ieşit sau nu, lucruri despre care vreau să aflu cum au fost făcute de alte organizaţii, cum le-a ieşit, ce dificultăţi au întâmpinat, lucruri pe care le am eu în cap şi vreau să le aplic în organizaţie, lucruri pe care le-am pus în practică şi am ajuns într-un impas pe care nu îl pot depăşi şi am nevoie de soluţii creative şi întrebări deştepte. În categoria lucruri pentru mine poate intra: o campanie de comunicare, brandingul organizaţiei, research, Facebook, conţinut pentru Facebook, articol pentru blog, site, un logo amărât, un tweet, orice.

Au fost 2 ani şi jumătate în care am făcut parte dintr-o comunitate formată din oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni şi probleme cu mine, am luat parte la experienţe de învăţare diverse, am pus în practică tot ce am învăţat, am stat alături de oameni geniali care îşi conduc singuri propria învăţare şi promovează această atitudine: fiecare dintre noi este responsabil de educaţia lui. Am avut nevoie doar de atât pentru a îmi schimba atitudinea faţă de învăţare, formată cu grijă şi mare atenţie în cei 13 ani de şcoală şi pentru a simţi cu adevărat valoarea unei experienţe de sharing.