„Suntem trăiţi, nu mai trăim” – Adrian Titieni la Invitatul Săptămânii

Îmi aranjasem puful de vreo şase ori până să intre în sală. Să stau comfortabil, dar nu prea întinsă pe jos, să nu scârţâie, să nu-mi răstoarne paharul cu apă, să fie bine. Intră în sală odată cu Traian şi se face linişte căci toţi eram doar zâmbete.

„Suntem trăiţi, nu mai trăim”. Aşa ne-a început seara Adrian Titieni, actor de film şi teatru, rector al UNATC, om de cultură cu voce caldă şi minte sănătoasă. Ne-a vorbit cu drag despre experienţa lui ca student, actor, profesor şi manager, despre lumea filmului românesc, despre familia lui şi ne-a răspuns la toate întrebările stângace, scrise de noi pe câte o bucată de hârtie colorată şi citite de Traian cu voce tare.

Multe lucruri ne-a spus domnul Titieni, căci am ajuns de la sistemul de învăţământ din ţară la poveşti cu antrenori de baschet, însă mie două mi-au rămas în suflet. Am avut agenda şi pixul pregătite încă de la început, dar am uitat complet să scriu ceva, mi-era teamă să nu fiu atentă şi să pierd vreun cuvânt de-al său. Mi-am notat totuşi aceste două lucruri – „perspective” şi „oameni normali”.

Perspectivele sunt bune pentru că sunt mai multe. E rău când nu ştii asta. E rău când mergi cu tramvaiul vreo două staţii, te dai jos, te urci în troleibuz, mai mergi încă nişte staţii şi faci asta zi de zi, dus-întors, de acasă la facultate şi de la facultate acasă, fără să ştii că stai la câteva minute de mers pe jos de strada cu facultatea. Asta a făcut Adrian Titieni luni întregi, în anii de studenţie, până când nişte colegi l-au convins să se urce pe acoperişul şcolii. De acolo a observat că toate clădirile seamănă foarte mult cu cele de pe strada lui şi că, de fapt, stă stupid de aproape de şcoală. Cu zâmbetul pe buze, încă o dată, mi-am dat seama că uneori trebuie doar să ieşim din cadru, să schimbăm perspectiva.

„Discuţiile cu oameni normali” a fost răspunsul la întrebarea „Ce vă aduce echilibrul într-o zi încărcată?”. Mă simţeam aşa emoţionată ştiind că sunt în aceeaşi cameră cu un om mare, îi povestisem mamei când am plecat de acasă despre acest om mare pe care mă duc să-l ascult. Şi îl ascult şi îmi dau seama că nu e despre oameni mari şi oameni mici. E despre oameni normali, despre cei fără de măşti şi costume caraghioase. Stau mai mult, ce-i drept, în căsuţa CROS de atunci, şi preţuiesc fiecare discuţie cu oamenii normali pe care-i găsesc.

Îl văzusem pe Adrian Titieni prima oară într-un serial de pe Prima TV acum vreo 10 ani. Am rămas în minte cu figura sa părintească, cu imaginea sa şi impunătoare şi blândă. Însă nu am crezut vreodată că imaginea sa mă va face să tremur de emoţie după două ore în care l-am ascultat cu poftă. Titieni aplaudă odată cu noi, îşi pune sacoul, trece pe la fiecare, îi priveşte în ochi, le strânge mâna puternic şi îi încarcă cu energie cât pentru o viaţă de „om normal”. Aşa a încheiat seara omul care alege să trăiască şi să nu fie trăit.